…Tin pixul in mana si privesc pierduta prin fereastra fumurie, asteptand ceva anume..dar nici eu nu stiu ce..Poate doar inca sansa sa iau totul de la capat, de aceasta data mai bine.sa pot scimba ceva in trecutul intunecat si plin de umbre..sa`mi ofer posibilitatea de a allege un alt drum intins..care merge intotdeauna in fata si in care nu exista cale de mijloc..As vrea sa gasesc in okii mei o sclipire care sa ma inconjoare si sa`mi dea putere sa continui..o sclipire rara..dar care sa ma tina in viata!
Dar glasul inimii astupa orice alte nadejdi..iar eu ma simt plina de viata..nemuritoare si invincibila in infinitul imaginatiei mele..care dureaza o secunda..si kad prada unui vis neimplinit..ce ma asteapta de mult timp..k noi 2 sa ne kontinuam drumul in viata..
Asadar..eu si visul meu incepem sa ne amintim lucruri ce nu pot fi xprimate in cuvinte..doar le simtim si auzim pe fundal aceeasi voce care ne repeta un amalgam de cuvinte..care ne indreapta spre infinit..si incercam amandoi sa depasim suferinta cauzata de niste lucruri lipsite de insemnatate..precum niste AMINTIRI..un cuvant dureros cu un continut ucigator..
Visul meu ramane pustiit..la o amintire a lui..iar eu..;))..pe mine experienta luptei ma intareste si imi amintesc de trecut…dar adeseori fac un pas gresit si ma prabusesc in abis, dar ma prabusesc inainte de a ma distruge pe mine insumi..si incerc sa par ceea ce nu sunt..:
Intr`adevar…ca orice om ma tem de ceva..ma tem de deceptii pt k din pacate, cunosc forta si importanta iubirii, influenta ei..stiu sa pierd..dar stiu,de asemenea si ce merita efortul…Obisnuiesc sa sarbatoresc azi Victoria de ieri,ca sa am mai multa putere maine; SA ZIC DA CAND DE FAPT IMI DORESC SA ZIC NU..si mai presus de toate merg pana la capat, deoarece stiu ca steaua cea mai indepartata din Univers se manifesta in jurul meu..obisnuiesc sa impart lumea cu personele pe care le iubesc si SA TIN CUMPANA INTRE SINGURATATE SI DEPENDENTA; sa recunosc un inamic mai puternic si sa nu ma las invinsa…
Pentru mine nu exista dragoste imposibila, pt simplul fapt k nu exista imposibilul sau nu exista dragostea..cine poate sti…Intr`adevar au fost momente cand am lovit`o pe fiinta iubita, dar mi`am recunoscut greseala si am impartit lumea cu ea..iar cand era departe o vedeam in fiecare persoana dp strada..fiecare trecator imi trezea amintirea vremurilor trecute..prin prisma sa..:…nu cred in coincidente..dar devenea un gand sau un fapt obsesiv deja..cautam un refugiu dar nu erai acolo..:langa mine..:…
In clipa cand sunt prea singura k sa ma gandesc la dragoste, dar simt nevoia sa ma conving k asta se va intampla...imi voi gasi cva de facut...si ma aflu aici pt k am ales destinul acesta...Mountagne rousse-ul e viata mea, viata e un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamna risc, inseamna SA CAZI SI SA TE RIDICI, inseamna alpinism, inseamna vointa de a ajunge in punctul tau cel mai inalt si a te simti nemultumit si nelinistit vand nu reusesti sa o faci...Dak as adormi si m-ash trezi brusc intr-un carusel, oare ce ash simti?...

…Ploaia bate in geam…Tin pixul in mana si privesc pierduta prin fereastra fumurie, asteptand ceva anume..dar nici eu nu stiu ce..Poate doar inca sansa…

Rasaritul pe mare are mereu pentru mine stralucirea începutului... de zi, de vara, de iubire. L-am descoperit târziu, cu câtiva ani în urma, dupa ce în copilarie ma chinuisem sa-i înteleg fascinatia. Nu era asa cum mi-l imaginasem... dimineata era prea înnourata, nisipul prea rece si albastrul marii prea închis. Si totusi dimineata aceea mi-a ramas în suflet pentru ca era primul rasarit pe mare alaturi de iubitul meu...Cine ar fi stiut atunci ca rasaritul acela, pe care îl credeam primul si ultimul al iubirii noastre de „durata determinata” va fi doar primul dintr-o colectie nesfârsita de alte rasarituri pe mare? Între timp iubirea a devenit nelimitata în timp si spatiu (poveste lunga si complicata...), iar rasaritul e un fel de legenda care ne leaga de eternitate printr-o punte de raze care scalda valurile matinale într-o lumina calda de vara. În fiecare an, în mijlocul verii ma apuca dorul de mare. E o nostalgie pe care numai cei ce au simtit iubirea pâna în vârful degetelor în nisipul umed al plajei pot sa o înteleaga. În fiecare an îmi amintesc de vara minunata în care iubitul meu mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste si ca nu vrea sa ma piarda niciodata... Anul acesta, mai mult ca oricând, am simtit fiorul rasaritului. M-am gândit la mare cu o luna înainte de a o putea vedea din nou, eram nerabdatoare, de parca mi-era teama ca nu cumva cineva sa îmi fure rasaritul meu drag. Si, într-o dimineata torida de iulie l-am revazut... în sfârsit. Era acelasi... violet, roz, auriu, portocaliu, splendoare de lumina în joc de unde linistite... L-am simtit acum altfel... mai intens, mai firesc, mai linistitor. Poate pentru ca între timp am trecut prin prea multe toamne si ierni fara rasarit... sau poate pentru ca abia acum pot sa înteleg ceea ce nu întelegeam în copilarie... Ca rasaritul pe mare e frumos numai daca ai cu cine sa îi împarti splendoarea, pentru ca altfel ochiul nu rezista stralucirii razelor...
DOAMNE, CE DOR IMI E DE MARE :)