Rasaritul pe mare are mereu pentru mine stralucirea începutului... de zi, de vara, de iubire. L-am descoperit târziu, cu câtiva ani în urma, dupa ce în copilarie ma chinuisem sa-i înteleg fascinatia. Nu era asa cum mi-l imaginasem... dimineata era prea înnourata, nisipul prea rece si albastrul marii prea închis. Si totusi dimineata aceea mi-a ramas în suflet pentru ca era primul rasarit pe mare alaturi de iubitul meu...Cine ar fi stiut atunci ca rasaritul acela, pe care îl credeam primul si ultimul al iubirii noastre de „durata determinata” va fi doar primul dintr-o colectie nesfârsita de alte rasarituri pe mare? Între timp iubirea a devenit nelimitata în timp si spatiu (poveste lunga si complicata...), iar rasaritul e un fel de legenda care ne leaga de eternitate printr-o punte de raze care scalda valurile matinale într-o lumina calda de vara. În fiecare an, în mijlocul verii ma apuca dorul de mare. E o nostalgie pe care numai cei ce au simtit iubirea pâna în vârful degetelor în nisipul umed al plajei pot sa o înteleaga. În fiecare an îmi amintesc de vara minunata în care iubitul meu mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste si ca nu vrea sa ma piarda niciodata... Anul acesta, mai mult ca oricând, am simtit fiorul rasaritului. M-am gândit la mare cu o luna înainte de a o putea vedea din nou, eram nerabdatoare, de parca mi-era teama ca nu cumva cineva sa îmi fure rasaritul meu drag. Si, într-o dimineata torida de iulie l-am revazut... în sfârsit. Era acelasi... violet, roz, auriu, portocaliu, splendoare de lumina în joc de unde linistite... L-am simtit acum altfel... mai intens, mai firesc, mai linistitor. Poate pentru ca între timp am trecut prin prea multe toamne si ierni fara rasarit... sau poate pentru ca abia acum pot sa înteleg ceea ce nu întelegeam în copilarie... Ca rasaritul pe mare e frumos numai daca ai cu cine sa îi împarti splendoarea, pentru ca altfel ochiul nu rezista stralucirii razelor...
DOAMNE, CE DOR IMI E DE MARE :)